Rom-coms: happy end-ul e o promisiune de marketing

Cu rom-com-urile e simplu: fie admiți deschis că îți place să te îndulcești într-o versiune lustruită a iubirii cu niște leftover pasta, fie declari cu superioritate că nu te atingi de comediile alea jalnic de romantice de parcă te-ai molipsi de varicelă. Adevărul e că fiecare dintre a văzut cel puțin o dată un rom-com într-o perioadă suspect de vulnerabilă. Dacă nu s-a întâmplat încă, e garantat că l-am absorbit cultural: prin TikTok, meme-uri, GIF-uri, edit-uri în slow motion și soundtrack-uri melancolice faimoase.

Ironia dintre stele și cinema

Indiferent de tabăra din care pretindem că suntem, rom-com-urile servesc același scop: o doză impecabilă de iluzie copleșitoare asemenea horoscopului popularizat masiv la sfârșitul anilor ‘70. Exact cum așteptăm în fiecare dimineață la România TV să vedem ce ne-au pregătit astrele în viața noastră amoroasă, înghițim flămând secvențe delicioase din rom-com-uri, stăm pe buci și așteptăm un Prinț Charming sau o Prințesă Fiona să apară în viața noastră.

Minus cu minus fac plus

În filme, iubirea e matematică. Ecuația stă așa: două persoane aparent incompatibile plus o coincidență imposibil de ignorat, plus un conflict care durează “exact cât trebuie”, plus o transformare miraculoasă la ambele personaje egalează garantat un final perfect. Regizorii insistă să înțelegem iubirea prin lentila unor povești care nu ar funcționa nici într-o simulare.

Așa cum remarcă și Irena Tutunari pentru Michigan Daily, rom-com-urile sunt un fel de arhitect emoțional care modelează percepția spectatorilor despre cum funcționează o relație. Aici ne referim la: rezolvarea oricăror diferențe printr-un sărut pasional în ploaie, gelozia romantizată a boss-ului impunător pentru noua angajată la firma sa de milioane, bilețelele scrise cu “Will you go out with me?” transmise de la un coleg la altul în timpul orei de chimie și un mix bogat de gesturi mundane, dar drăguțe, glossy, dar sincere, addictive, dar fundamental mincinoase. De aici începem să sperăm că un simplu obicei pe care-l facem constant ne va aduce la picioarele “destinului” nostru.

Bunăoară, te trezești în momentul ăla stupid de cinematografic în care trebuie să ieși până la Mega, convins că universul lucrează, la propriu, în favoarea ta. Te pulverizezi cu tone generoase de parfum de te simte și baba Ioana de la etajul 8. Arunci peste tine niște haine „casual”, necătând că ai avut un mental breakdown de 12 minute în fața oglinzii încercând să asortezi șosetele Mickey Mouse cu culoarea buzelor tale. Ajungi în fața raftului cu paste și te pregătești să vezi acolo un străin îngândurat dacă să ia spaghetti sau rigatoni. Mental decizi să șoptești un: „Ți-aș recomanda fusilli cu sos de roșii, cașcaval și ton” ca să i-o dai instant peste cap cu profesionalismul tău de cinci stele, dar singura conversație pe care ajungi să o porți e cu bietul student de la casa de marcat angajat part-time ca să-și poată cumpăra și el un pate de porc o dată pe lună. Et voilà! Finita la commedia!

Repetara e mama cunoștințelor

Bucurător e că, uneori, putem desprinde lecții utile despre cum să gestionăm o relație. Pare contradictoriu, dar studiile profesorului Eli Finkel de la Kellogg School of Management arată că rom-com-urile pot deveni materiale de învățare la capitolul comunicării. Înțelegi și observi cum să îți exprimi emoțiile, cum îți asumi un risc sau cum să îți recunoști greșelile. Atunci când privești filmul cu creierul conectat, vezi un pattern recurent: oamenii nu se conectează fără vulnerabilitate. Așa, oricât de exagerate nu ne-ar părea scenele în care cineva își asumă riscul de a spune primul „Îmi place de tine” acestea, de fapt, pot fi exemple demne de urmat. În viață e nevoie de curajul ăla mic, pe care, fără filme, poate nici nu l-am exersa.

Profesorul de psihologie vorbește și despre indispensabilul fapt că vulnerabilitatea vine la pachet cu riscuri, dar tot ea e cea care deschide posibilitatea conectării reale. Exact asta vedem în rom-com-uri. Tensiunea sufocătoare dintre frica de a fi respins și dorința de a fi văzut apropie personajele centrale. Sigur, în filme totul e pur, omogenizat, calibrat pentru ca gestul vulnerabil să fie recompensat pe când în realitate, nu ai garanția reciprocității. Rămânem cu semnificația gestului: fără deschidere, nu există conexiune, iar fără asumare, nu există progres.

Problematica mitului “I can fix him”

Să aruncăm o privire de partea cealaltă a spectrului rom-comic — așteptările față de prezența feminină. Personajul masculin problematic, indisponibil emoțional sau imatur din diverse motive devine, prin simpla prezență a protagonistei, un om complet diferit, vindecat și altruist. F la anii de terapie, introspecție și responsabilitate pentru ceea cum îi face pe alții să se simtă, e destulă puterea iubirii feminine.

Câteva exemple bune sunt: 10 Things I Hate About You (1999) unde „the bad boy” devine sensibil și atent doar ca să cucerească fata dificilă (și rămâne așa datorită iubirii ei), The Ugly Truth (2009) în care tipul misogin și superficial se transformă magic în „the sweet guy” pentru că ea îl înmoaie și Crazy, Stupid, Love (2011) în frunte cu Ryan Gosling care joacă un playboy cinic devenit monogam responsabil imediat ce se îndrăgostește de fata „altfel”.

Can you actually fix him?

Girl, nu ești Bob the Builder.

În lumea reală, oamenii nu se schimbă pentru altcineva în ritm accelerat, nu devin brusc conștienți de greșelile lor într-un moment dramatic și nu își vindecă rănile doar pentru că cineva plin de farmec a intrat în universul lor. Această fantasmă a băiatului „care se repară pentru tine” alimentează relații nesănătoase, așteptări nejustificate și mult prea multe heartbreak-uri.

Frumosul nefrumosului și speranța din ADN-ul uman

Bine, fiecare am trecut prin cel puțin o dezamăgire, refuz sau melodramă mexicană sfârșită cu o despărțire traumatizantă. Cu toate acestea, de ce încă simțim o picătură, cât de mică, de speranță că va apărea “alesul” sau “aleasa” și vom avea parte de un happy ending?

E în ADN-ul nostru. Nu glumim.

Într-un studiu condus de Jayashree Dasgupta, s-a constat că speranța are o componentă neurobiologică leagtă de activitatea cortexului orbitofrontal. Asta ce-i? Cortexul orbitofrontal este situat chiar deasupra ochilor și face parte din lobul frontal, adică zona creierului care decide ce e bine, ce e rău și creează de aștepările de viitor. De aici se corelează cu speranța și termenul “hope scale”, care determină cât de mult sperăm la ceva.

Ce înseamnă asta? Înseamnă că speranța nu e doar un sentiment poetic, ci are o structură cerebrală concretă. Așadar, nu te învinovăți și spune prietenilor că: “Uite, sunt așa de proastă că chiar și după ce am scăpat de de fostul meu toxic, manipulativ și relația aia groaznică, încă sper că voi întâlni pe cineva bun, iubitor, potrivit pentru mine”.

Atunci nu ne mai uităm la rom-com-uri?

Doamne ferește, nu vorbiți prostii.

Da, rom-com-urile ne complică așteptările, ne fac să căutăm oameni și momente care nu există și ne vând ideea că dragostea trebuie să fie dramatică și inevitabilă. În același timp, nu putem trece cu ochiul peste valoarea pe care o dăruiesc prin lecțiile subtile încorporate în scenariile complexe. E ok să spui ce simți, e normal să-ți fie frică, vulnerabilitatea nu te face slab, iar riscurile sunt binevenite pentru dezvoltare personală.

Da, viața reală nu va fi niciodată ca un rom-com. Nu vom avem lumina perfectă, replici fermecătoare gata la pachet, începuturi memorabile de fiecare dată, dar asta nu înseamnă că nu putem avea ceva real și frumos.

Până la urmă, dragostea e un film nescris. Fiecare întâlnire, zâmbet, celebrare și greșeală schimbă cursul firului narativ. Nu vom avea mereu scenariul perfect, actorii ideali sau circumstanțele excepționale, dar vom rămâne cu o poveste sinceră, unică, pe care să o putem numi “A noastră”.